Iurie Muntean, prezumtivul moştenitor al lui Voronin, le lega copiilor cravate roşii şi le înmâna câte o îngheţată după ce aceştia au rostit un jurământ foarte scurt şi „neunivoc": „Jur solemn şi promit să-mi iubesc fierbinte Patria". Care Patrie? Înţelege fiecare ce vrea....

Întrebaţi de reporter, copiii răspundeau energic că a fi pionier înseamnă pentru ei a fi „un exemplu pentru colegi", „să-ţi aperi patria" (una oarecare), „să-i ajuţi pe veterani, dacă aceştia vor rămâne în viaţă, şi pe cei mici". Ciudat e că, deşi se aflau în preajma monumentului lui Lenin, nici copiii, nici maturii nu au pomenit despre „cauza lui Lenin" sau că acesta „este veşnic viu". Doar o singură persoană, o tânără corpolentă, cu cravată roşie, probabil, instructoare, a rostit cuvântul „ideologie".

Evenimentul care a făcut săptămâna curentă deliciul presei a fost, neîndoios, împlinirea a 200 de ani de la anexarea rusească a Moldovei de Est. Mai multe episoade legate de comemorarea raptului de la 1812, subsemnatul, ca tot omul, le-a urmărit în oglinda mijloacelor de informare în masă. Ceea ce a sărit în ochi a fost nu atât evenimentul în sine, cât reflectarea lui în mass-media.

Obiectivismul, boala copilăriei în presa autohtonă

Iată intro-ul prin care prezentatoarea de la postul public de televiziune a anunţat în seara zilei de 16 mai reportajul despre marcarea a două secole de la Pacea de la Bucureşti: „Dacă pentru unii istorici perioada de la 1812 încoace a însemnat ocupaţie rusească, pentru alţii a fost un timp al progresului şi înflorii...". Curioasă dihotomie, nu? „Unii" s-au dovedit a fi majoritatea covârşitoare a istoricilor autohtoni care exprimă şi poziţia oficială a Academiei de Ştiinţe. „Alţii" au fost reprezentaţi de un anonim solitar care făcea parte dintr-o fundaţie de promovare a culturii ruse în Republica Moldova.

Asta e ca şi cum, de exemplu, la 27 ianuarie, de Ziua Internaţională de Comemorare a Holocaustului, prezentatoarea de la Canalul 10 al televiziunii israeliene sau de la postul german Pro 7 ar spune: „pentru unii istorici această dată marchează genocidul naziştilor împotriva evreilor, pentru alţii însă este un fals care nu are nimic în comun cu realitatea". Ar fi scandalos, nu? Nici nu ne putem închipui acest soi de echidistanţă. De ce dar la Chişinău este posibil ceea ce în altă parte a lumii civilizate pare inimaginabil? De ce la noi ca la nimenea, vorba lui Mihai Eminescu?

Crimă sau iubire?

Dacă le-aş propune colegilor noştri să discutăm pe tema „Violul – crimă sau iubire?", „Tâlhăria – furt sau binefacere?", nu ar considera ei că le pun la încercare inteligenţa? Şi în aceste cazuri opiniile pot fi diferite. Dacă violatorul îi cumpără victimei şaluri, bijuterii (adică investeşte) şi îi propune să o ia în căsătorie (o tratează ca pe un egal), nu am putea să-l iertăm, considerând că a procedat din surplus de iubire? Şi furtul oare nu poate fi privit ca o binefacere, ca un act de (auto) caritate dacă tâlharul este orfan, şomer sau student? Răspunsurile nu sunt univoce, nu-i aşa?

Premierul Vlad Filat a zis zilele trecute că mai degrabă îşi sacrifică cariera politică decât să dezamăgească cetăţenii, care au învestit atâta încredere în propria-i persoană şi în guvernul pe care are onoarea să-l conducă. Această declaraţie, colaborată cu mai vechea promisiune a ministrului de externe Iurie Leancă, care şi-a manifestat intenţia de aşi da demisia, în cazul dacă Republica Moldova nu va obţine regimul liberalizat de vize ne dă de înţeles că am putea avea un sfârşit de an de foc. Chiar dacă suntem deprinşi cu ameninţările gen „toamnă sau primăvară fierbinte" venite periodic din partea politicienilor, de data aceasta s-a mers prea departe şi, în caz de eşec, nu ar mai exista cale întoarsă. Or, de data aceasta nu mai poate să spună cineva că ziariştii nu au înţeles corect mesajul premierului sau ministrului sau că este vorba de o interpretare tendenţioasă – prea tranşante şi prea directe au fost declaraţiile. Altfel, ce sau cine l-a făcut pe premierul Filat să-şi pună la bătaie cariera politică, care este în urcuş, cine sau ce îl poate face să-şi taie creanga de sub picioare? Probabil, domnia sa într-atâta crede în sprijinul forţelor politice din interior, în primul rând a colegilor din Alianţa pentru Integrarea Europeană încât îşi dă bine seama că declaraţia cu sacrificarea ar putea rămâne doar la nivelul intenţiilor – este vorba, la urma urmei, de sute de mii de oameni, care nu mai doresc să umble cu mâna întinsă pe la ambasade şi să se consoleze cu gândul că „şi aşa suntem, geografic, în Europa", dar şi în respectarea avansului dat de organismele europene, care nu obişnuiesc să spună una şi să facă acta – este vorba, la urma urmei, de o promisiune făcută unui popor cu clare aspiraţii europene şi o eventuală sincopă ar putea tăia din elanul oamenilor de bine. Şi dacă pe exterior lucrurile par, mai mult sau mai puţin, clare – bate şi ţi se va deschide, îndeplineşte angajamentele luate şi vei beneficia de regimul liberalizat de vize, apoi pe interior lucrurile s-au împotmolit, ca să nu zic că stau prost de tot.

Eu stau şi mă gândesc uneori la de ce noi, moldovenii, suntem ieftini la făină şi scumpi la tărâţe. Ce-i drept, nu prea găsesc un răspuns istoric la această rustică întrebare, însă am observat, în ultimul timp, sute de consecinţe ale acestui fel de a fi al nostru. De exemplu, marţi grindina a nenorocit locuitorii a câteva sate din diferite colţuri ale Moldovei. Plângeau ţăranii şi ţărancele şi aşa săraci, şi aşa sărace, iar după această nenorocire – şi mai umili şi umiliţi, şi mai umile şi mai umilite. Au pierdut şi cartofi, şi roşii, şi mere şi pere - tot la ce au muncit în această bezmetică primăvară. La televizor se anunţă că grindina nu poate fi combătută de cei la de antigrindină pentru că aceştia nu au bani. Dacă nu au bani – nu au nici rachete şi nici rachetişti probabil şi, în atare situaţie, apare întrebarea: da şefi şi secretare au? Sediu au? Salarii au? Şi, în genere, stimaţi ascultători, la ce ne-ar trebui nouă un serviciu antigrindină dacă acest serviciu, din câte se vede, nu ne este trebuincios? Doar ca să avem şi noi unul ca la europeni? Sau, de ce s-au mai investit în anul curent 400 de milioane de lei subvenţii în agricultură dacă, iată, vine grindina şi le face bucăţele? Sau, la ce bun să mai aşteptăm ca să ne construiască americanii sisteme de irigare dacă, într-o bună zi, după ce stropim noi frumos lanurile mănoase - poc! - loveşte din nou grindina şi... good by recoltă?

De când a pierdut puterea în Republica Moldova, Partidul Comuniştilor se menţine pe prima poziţie în topul popularităţii partidelor politice. Conform datelor ultimului sondaj, „Barometrul de Opinie Publică", dacă duminica viitoare ar fi organizate alegeri parlamentare în Republica Moldova, comuniştii ar obţine 38 la sută din voturi, iar cele trei partide din actuala alianţă de guvernare ar aduna împreună peste 55 la sută.

Exprimate în mandate de deputat, aceasta ar însemna 37 de mandate pentru PCRM şi 64 - pentru partidele de orientare democratică, din totalul de 101 mandate. Mai exact, Partidul Liberal Democrat ar acumula 26% (27 de mandate) , Partidul Liberal - 18% (21 de mandate) şi Partidul Democrat - 12% (16 mandate). Sondajul a fost realizat pe un eşantion de 1055 de persoane, cu o marjă de eroare de +/-3%.